duminică, 27 mai 2012

Rabdarea in incercari sau lupta lui Iacob cu ingerul

Incercarile vin asupra noastra din multe motive. Poate din cauza pacatelor noastre, sau ale parintilor sau stramosilor nostri, vin pentru maturizarea noastra, pentru folosul nostru duhovnicesc. Mai presus de orice, vin din vointa lui Dumnezeu, care hotareste precum vrea. Insasi acest fapt ar trebui sa ne fie de ajuns si, pana cand nu ne aflam noi insine intr-o asemenea incercare, ne este.
Abia cand vine asupra noastra una, deschidem ochii cu adevarat, spre a vedea cateva lucruri. In primul rand observam cat de anevoie ne este sa purtam suferinta, sesizam diferenta intre a invata pe altii si a suferi  noi insine. Incepem cu aceasta ocazie sa ne cunoastem adevarata asezare interioara, fapt care ne este de cel mai mare folos.
In incercari sunt necesare curajul, nadejdea si rabdarea. A rabda cu curaj si nadejde o incercare in care Dumnezeu ne mentine un timp mai indelungat este asemanator luptei lui Iacov cu Ingerul. In aceasta lupta loviturile care fac parte din incercare nu se pareaza, se primesc. Cu cat Dumnezeu aduce mai multe, cu atat mai bine e sa le primim si mai deschis, e o lupta cu garda jos, fara scut.
Lupta se duce noaptea cand nici o lumina nu ne mai poate sprijini, cand toate nadejdile si planurile noastre pe care le-am fabricat dinainte s-au spulberat. In aceasta lupta eul nostru trebuie sa moara ca noi sa invingem la revarsatul zorilor. Ca Dumnezeu sa ne spuna precum lui Iacov ca nu ne-a invins, trebuie sa-L lasam sa ne omoare, se ne ucida omul cel vechi, cel lumesc, cel trupesc, cel psihic.
Cand suferintele vin pentru pacatele noastre ne putem inarma cu gandul ca e o dreapta judecata a lui Dumnezeu, dar cand vin pentru ale parintilor sau stramosilor nostri e necesara rabdarea aproape nelimitata, dar si roadele sunt pe masura. Cine sufera pentru pacatele stramosilor lui si invinge, implineste canonul intregului sau neam.
De aceea, cand vedem ca Dumnezeu se inarmeaza si mai mult impotriva noastra, tocmai cand credeam c-am scapat, tocmai atunci trebuie sa ne mai deschidem pentru inca si inca o lovitura, punandu-ne nadejdea in dreapta socoteala a lui Dumnezeu fata de noi, pe care pe cat ne este cu putinta, rareori o mai intelegem. Devine o lupta personala, o relatie eu-Tu directa, fara menajamente, sincera. Ne luptam cu El, dar ne luptam si cu noi insine, pentru a rezista macar si  inca o clipa, si tot asa pana la sfarsit.
Fiindca lupta nu este numai cu El, ci si impotriva noastra, de multe ori ne aflam pe punctul de a renunta, dar in acele momente lupta se mai usureaza, dar numai ca sa se  reia iarasi. Pana cand? Aflandu-ne in focul luptei, nu stim. Dar stim ca trebuie sa rezistam, ne rugam Lui pentru putere in lupta pe care o ducem cu El si cu noi. Numai asa ne putem lupta cu Dumnezeu si sa iesim biruitori, numai asa ne vom numi si noi israeliteni, adica barbati ai lui Dumnezeu.
Iulian Tiganelea

Biserica si Adevarul sunt Una



Caderea oamenilor prin pacatul stramosesc a insemnat, printre altele, si o cadere din adevar. Pentru a ne mantui, trebuie sa ne re-integram viata in adevar, iar Adevarul in Persoana este Iisus Hristos. Toate lucrurile, toate persoanele care exista prin creatia lui Dumnezeu au un adevar intrinsec care se subordoneaza, care isi afla sensul absolut in Hristos, Adevarul.
Nu numai Hristos este Adevarul, ci si Tatal Sau si Duhul Sfant, (Mantuitorul marturiseste ca El, Tatal Sau si Duhul Sfant, Una Sunt). Asadar Dumnezeu este Trei si Unul, adica Adevarul este Unul.
Biserica inseamna comuniunea lui Dumnezeu-Adevarul Unul cu oamenii spre mantuirea acestora, si re-integrarea in adevar. Inseamna ca adevarul Bisericii este unul, si nu conceput de omul cazut, ci venind oamenilor prin comuniune si revelatie de la Dumnezeu Unul. Toate adevarurile revelate ale Bisericii converg si isi afla sensul in Dumnezeu Adevarul, deci sunt neschimbatoare, eterne.

Orice pozitii contrare sau diferite acestor adevaruri nu converg in Dumnezeu Adevarul, deci sunt minciuni, iar institutia sau institutiile care le propaga nu pot conduce la mantuire, ci la inselare. Biserica adevarata este Una, mantuirea este una, fiindca Adevarul este Unul, ea pastrand adevarurile mantuitoare intacte, imuabile de la inceput, de la Hristos Adevarul si in Hristos Adevarul. Biserica aceasta Una este Biserica Ortodoxa. Orice om care-si cauta mantuirea este ortodox sau trebuie sa devina astfel ca sa o gaseasca.
Iulian Tiganelea

luni, 7 mai 2012

Spovedania omului de plastic

 

"Sa avem smerenia aceasta de a recunoaste ca noi traim un crestinism de plastic si o ortodoxie de plastic" (Ieromonah Serafim Rose)

Cineva spunea ca primii crestini aveau potire din piatra si suflete de aur si ca astazi crestinii au potire din aur si suflete de piatra.

Perfect adevarat. Da, traim o vreme a surogatelor, o vreme a materialului plastic. Se fac icoane de plastic, oamenii se uita la ele prin ochelari si lentile de plastic, in biserica suna telefoanele, lumea vorbeste in timpul slujbelor si nu cu Dumnezeu. Vin la biserica -spunea cineva- ma regasesc pe mine insumi, da, la biserica ma duc sa stabilesc o comuniune, suntem mai multi, eu, cu mine singur si cu mine insusi. Ma rog si eu acolo sa ma casatoresc, vreau sa intemeiez o familie, sa-mi iau multe electrocasnice, mult plastic, imi merge bine, mai am cativa ani si o s-apuc sa sarbatoresc nunta de plastic.

N-are nimic, la biserica ma duc atunci cand am timp, sunt multe promotii, la fast-food e inghesuiala, n-am mai vazut de ceva timp un film la mall, vreau noul iphone de plastic subtire ca fulgul. Dar imi fac timp si de Dumnezeu, ieri a fost duminica, am mai prin cateva minute din slujba, mi s-a parut parca la sfarsit, de la amvon se auzeau cuvinte de plastic, se aud din ce in ce mai multe in zilele astea, nu ma mai mira nimic.

Oamenii sunt grabiti, folosesc din ce in ce mai multe comparatii plastice, totul are sens in lumea de plastic, asa cateodata unul mai impusca vreo cativa oameni -ma scuzati, onorata instanta, spune el - mi s-a lasat un fel de ceata pe ochi, acum vad limpede, am lentile de contact, nu mai sunt in toate mintile.

Mie unuia, imi place sa am cat mai multi cunoscuti credinciosi, organizam ad-hoc concursuri de apoftegme, a aparut noul pateric cu coperti de palstic, noi ne inchidem mobilele in biserica, ceilalti nu, nici macar la slujba nu se mai abtin, de parca n-am avea cu totii net prin fibra optica acasa non-stop. Dimineata, la rasarit, cateodata am strania senzatie ca nimic parca nu mai are viata, ba si dupa moarte am auzit ca te trage in plastic, felii subtiri, asa, din crestet pana in talpa, arati parc-ai fi viu, e un fel de viata vesnica plastica. Mai mult nu mai am ce-mi dori acuma, decat o viata lunga, sanatate, implinire si fericire. De plastic.
Iulian Tiganelea

Libertatea omului si alegerea intre spiritual si material

 

Noi cautam fericirea in mod firesc. Dar fericirea e o stare a omului deosebit de complexa si variata. Unii oameni se multumesc cu mai putin decat altii, fiecare isi traieste propria lui versiune de fericire. Ce e pentru mine fericirea poate sa nu fie si pentru cel de langa mine. Nu intotdeauna suntem fericiti din acelasi motiv, si nu intotdeauna un anume lucru ne aduce fericirea. Un rasarit de soare ne poate aduce fericirea astazi, iar maine sa treaca neobservat. Un cuvant bun ma poate face astazi fericit, dar maine pot trece pe langa el cu indiferenta.
Cu toate acestea in lume, in pofida acestei nesfarsite varietati de a afla fericirea, exista doua cai pe care oamenii de obicei merg. E vorba de fericirea sau multumirea data de implinirea nevoilor materiale, care intotdeauna presupune placere, una, si a doua fericirea datorata deschiderii si comunicarii sau comuniunii cu alte persoane. Bineinteles ca de obicei aceste doua cai pot coexista pana la un anumit stadiu al vietii. Dar pana la urma, una dintre ele devine mai batatorita dacat cealalta, devine frecventata cu predilectie.

Se poate pune intrebarea care e mai adecvata omului? Care e mai buna? Putem intreba acest lucru tocmai intr-o varietate atat de mare de fericiri? Sfanta Scriptura ne spune ca da. Ea afirma raspicat: "Ingusta este calea care duce la viata" (Matei 7:14). Asadar calea care duce la viata, calea spre fericire nu poate fi decat una. Este calea fericirii atinse prin straduinta de a cauta desavarsirea duhovniceasca.
De ce insa pentru om fericirea materiala nu e alegerea potrivita? Pentru ca acest fel de fericire nu corespunde cu fiinta noastra. Implinirea materiala e o implinire inchistata, o fericire datorata acelorasi cauze, care se repeta. E fericirea datorata implinirii nevoilor materiale, adica a placerilor. In aceasta fericire omul se restrange doar la sine insusi. Este si cazul placerilor sufletesti care la randul lor se obtin tot prin egocentrism. Placerea sufleteasca mandriei, slava desarta, sunt exemple de satisfacere a omului prin el insusi.

Insa un astfel de mod de a fi fericit nu ne implineste,pentru ca nu corespunde cu natura noastra. Noi suntem creati pentru a ne deschide catre exterior, suntem persoane. Fericirea adevarata, duhovniceasca, vine din comunicarea cu alta persoana, comunicare ce ne imbogateste. Fericirea adevarata vine din comuniune, din comunicarea cu Dumnezeu, din cunoasterea Lui. Il putem cunoaste pe Dumnezeu numai prin iubire. La fel, il putem cunoaste pe fratele nostru numai prin iubire.
Dar ca sa iubim, trebuie sa uitam de noi. Caci cu cat ne concentram mai mult asupra nostra cu atat saracim mai mult. Dar cu cat uitam de noi pentru altii si pentru Dumnezeu, cu atat ne imbogatim mai mult. Si aceasta bogatie e fericirea.
Iulian Tiganelea

Existenta, non-existenta si raul ca reintoarcere la neant

 

Pentru fiinte create din nimic, cum suntem noi oamenii, existenta trebuie sa fie un fapt care mira. Vorbesc nu numai de persoanele care nu au o credinta in Dumnezeu, dar si in cazul categoriei opuse, a celor care cred. Existenta oamenilor si a creatiei in general apare ca nefiind o necesitate, poate mai ales pentru cineva care crede intr-un Dumnezeu liber, chiar mai presus chiar de libertate, Care, in consecinta, nu creaza nimic din necesitate.
O asemenea mirare au mai avut-o si altii, Heidegger de exemplu, care scria ca mai fireasca i se pare non-existenta decat existenta care il mira, sau Nichita Stanescu care spunea ca faptul de a fi este atat de uimitor si admirabil, incat poate fi asemanat mai degraba intamplarii decat legilor. Desi mai distantat de filosofie, care pune totul in seama unor legi imuabile, poetul nostru e la fel de departe si el de invatatura revelata crestina.
Pentru un crestin insa, existenta nu se datoreaza nici vreunei legi apriorice, nici unei intamplari, ci evident bunatatii si iubirii lui Dumnezeu, dar acest fapt nu-l impiedica chiar si pe el sa se mire, uimindu-se in sine de minunatul fapt de a exista. Cred ca acest lucru, aceasta mirare, provine din faptul ca noi oamenii, ca si restul creatiei, nu avem existenta sau izvorul ei in noi insine. Acest fapt nu-l putem uita niciodata, ne insoteste in subconstient, este responsabil poate de spaima in fata mortii care devine temuta tocmai pentru ca ar putea insemna pentru unii o reintoarcere in neant.
Ne miram de faptul ca existam dar nu putem concepe nici nimicul in sine decat concepandu-l tot ca pe "ceva", ceea ce arata pe de alta parte pentru un crestin ca omul este destinat de Creator eternitatii. Eternitatea aceasta, pe care omul nu o are in sine, este un dar al lui Dumnezeu. Nemurirea sufletului nu se datoreaza substantei lui eterne (ar fi o viziune mai degraba filosofica) ci vointei lui Dumnezeu care vrea sa mentina vesnic in exsitenta orice faptura pe care a creat-o.
Dumnezeu insa este izvorul binelui, iar o lipsa a relatiei cu el devine sursa raului. Raul nu exista in sine, precum s-a spus, ci e un fel de reintoarcere la neant a creaturii care provine din nimic. Problema raului e legata de existenta si de non-existenta din care au fost create toate fapturile. Mai degraba decat o categorie morala, raul este un esec existential, un mod de a exista, paradoxal mai apropiat de a nu fi decat de a fi, fiindca existenta creaturii provine de la Dumnezeu.
Pacatul, care este un rau pus in practica, e un mod prin care omul incearca sa traiasca fara Dumnezeu. Ne aflam in situatia celui caruia i se ofera un deget, dar el vrea toata mana. Omului i s-a oferit existenta, si aceasta nu dintr-o necesitate a lui Dumnezeu, dar omul vrea sa existe separat de El, autonom, cazand prada celei mai mari iluzii din toata istoria creatiei: dezvoltarea in autonomie, in independenta fata de Dumnezeu.
Exista ceva in noi care ne ispiteste sa incercam sa ne realizam prin propriile noastre puteri. Acesta este samburele de unde pleaca tot pacatul, e un fel de mandrie a realizarii de sine prin sine insusi. Omul vrea sa fie ca Dumnezeu, dar fara El. Dumnezeu vrea ca omul sa fie dumnezeu,dar impreuna cu El, care este Binele in Sine. De aceea neascultarea, adica raul raman pentru om singura metoda prin care se insala ca se va putea autorealiza independent. Si nu vorbim numai despre atei care vor sa se realizeze prin sine.
Chiar si cei care cred, uneori vor sa se mantuiasca tot prin sine insusi. Practica asceza ca pe un efort propriu, postesc cu inversunare, isi aduna toate puterile sa respecte voia lui Dumnezeu, dar fara sa se umileasca cerand ajutorul Lui. Vor sa fie in stare la judecata sa-L oblige pe Dumnezeu sa le dea mantuirea pe care o merita, care se datoreaza efortului lor.
Daca nu reusesc o viata de asceza, nu vin la pocainta, ci devin razbunatori pe ceilalti semeni si uneori, pe ei insisi. De fapt metoda aceasta a raului facut altora sau lor insisi este tot un mod de a se razbuna pe Dumnezeu, Care in viziunea lor nu-i lasa sa se mantuiasca singuri. Aceasta inseamana cuvintele Mantuitorului Care a spus ca cine va vrea sa-si scape sufletul sau si-l va pierde.Cuvinte grele, care aduc aminte oamenilor ca nu au si nu pot obtine existenta eterna, viata vesnica prin ei insisi. Tot ce putem realiza prin independenta este reintoarcerea in neant, reintoarcere care in ea insasi e o ispita, o voluptate, care indrazneste sa se afirme prin orice mijloace ca existenta independenta chiar cu pretul existentei ei insasi.
Iulian Tiganelea