joi, 15 iulie 2010

Sfantul,stalpul iubirii

Traim o vreme a devalorizarilor. Cuvintele, altadata rostite cu putere, in gura noastra sunt aproape lipsite de orice substanta. Daca Sfantului Apostol Pavel i s-au revelat, in al treilea cer, cuvinte de o asemenea insemnatate si putere incat oamenilor nu li se cade a le rosti, in vremea noastra parca a disparut orice sfiala fata de ele.

Chiar avand proprietatea sensului lor, totusi rostim cuvinte mari nepermis de des, ceea ce face ca ele sa-si piarda mult din putere.

Un exemplu este cuvantul iubire, pe care prea des il rostim astazi, si prea rar incercam sa-i traim intelesul. Caci intr-adevar, cine nu traieste cuvintele, le rosteste doar moarte.

Au fost si sunt totusi oameni printre noi, de-ai nostri, care au vorbit putin, dar ale caror cuvinte au atata putere, incat pot invia un suflet pierdut. Ii numim sfinti pentru ca asa si sunt, fiindca printre altele s-au straduit pana la sange sa traiasca intelesul cuvantului iubire. Sfantul nu e omul jumatatilor de masura. El e constient de diferenta dintre iubire si betia auto-provocata a contrariului ei, a egoismului. El stie ca starea euforica a implinirii placerilor ni se prezinta ca un paradis, dar de fapt impiedica cel mai mult in a ajunge la Dumnezeu, in Care se afla cu adevarat Raiul.

Sfantul se nevoieste si primeste de la Dumnezeu puterea de a se nevoi si mai mult, si anume tocmai impotriva ispitei de a urma acel drum alunecos al implinirii ispitelor lumesti. El se lupta in fiecare ceas cu sinele sau, cautand si reusind sa-l ridice din mrejele egoismului spre inaltimile curate ale jertfei, unde se intalneste cu iubirea. Doarme cat mai putin, mananca frugal, se lasa batjocorit, isi varsa sangele pentru celalalt om. Asa ajunge la o inaltime unde iubirea e pura de orice amestec lumesc, iar asta i se citeste in ochi.

Despre Sfantul Ierarh Ioan de Shanghai si San Francisco se spunea adesea ca, atunci cand se uita la tine, te simteai cel mai iubit din intreaga lume. Ca in toate imprejurarile grele prin care a trecut era mereu plin de o bucurie interioara de neinteles.

Iata cum viata si iubirea ajung sa se intrepatrunda, cum viata adevarata este intretinuta prin dragoste.

Ca si privirea, cuvintele Vladicai Ioan sunt pline de putere, fiindca el le-a trait intelesul, precum cuvintele inchinate iubirii de catre Sfantul Apostol Pavel, cuvinte zguduitoare, de foc.

Sfantul este un stalp al iubirii in mijlocul unei invalmaseli de confuzie, de eroare. El sta drept in suvoiul vremurilor, dand puterea celor care-l vad si asculta sa se faca si ei asemenea lui, daca vor.

Trebuie doar sa intelegem ca, prin consolidarea propriului egoism, prin goana noastra dupa placeri, nu vom ajunge niciodata unde credem, si atunci, prin rugaciunile sfintilor care aduc asupra noastra puterea lui Dumnezeu vom putea incepe sa traim cu adevarat. Sa stim nu numai ce inseamna cuvantul iubire, ci sa si iubim.

vineri, 9 aprilie 2010

Ministerul libertatii de constiinta

Dilema statutului Religiei in curriculumul liceal-

Nu , nu-i o expresie orwelliana , dar ar fi putut foarte bine sa fie, caci celebra carte aparuta acum cateva decenii se dovedeste aproape profetica pentru vremurile pe care le traim. Ministerul Invatamantului adopta aproximativ aceeasi politica de manipulare si constrangere disimulata,ca in cazul institutiilor de stat ale celebrului roman. Nu-i mai lipsesc decat cateva slogane orwelliene de genul:”Libertatea inseamna supunere” sau poate ”Democratia inseamna dictatura”.Oricum, in contextul de azi,sloganul “Invatamantul in Romania este o prioritate nationala”, mi se pare chiar mai inspirat.

In mod special toate acestea se intrevad in cazul noului Cod al Educatiei care ar prevedea ca optiune de discutie desfintarea Religiei ca materie-parte a trunchiului comun din ciclul liceal,gimnazial si primar.Pe de alta parte sau, poate nu tocmai,se stie foarte bine ca multe dintre acele eufemistic-numite “societati civile” inca din momentul primar al conceptiei lor, au ca functie organica principala acest deziderat.

Mai mult, Ministerul Invatamantului se dovedeste, in mod curios, deosebit de sensibil si vulnerabil la aceste ecouri ale unor societati civile, pe care multi oameni, preocupati intr-adevar cu ceva, nu le mai iau de multa vreme in serios in Romania.Este invocata, asadar, pastrarea nestirbita a libertatii de constiinta.Sa facem cateva precizari.

Constiinta si libertatea ei de miscare sunt insusiri ontologice,definitorii pentru om.Fara teama de a jigni profund mai sus numitele societati spunem ca sunt daruri de la Cel Care ne-a creat.Libertatea constiintei nu se vrea ingradita tocmai de religia crestina.Ea se bazeaza pe cuvintele lui Hristos,Care indeamna:”Cel ce vrea sa vina dupa Mine,sa se lepede de sine…. si sa-Mi urmeze Mie”(Marcu VIII,34).In acest spirit cred si traiesc toti crestinii.
Insa libertatea de constiinta,daca ne aducem bine aminte a fost de multe ori incalcata.De exemplu a fost incalcata in sistemul social si politic numit comunism,fundamentat pe materialismul “stiintific”, incalcare argumentata eufemistic tot prin interpretarea univoca a Drepturilor Omului.E adevarat asta, poate, s-a intamplat si pentru ca “societatile civile” nu coborasera inca pe pamant in Republica Socialista Romania sa ne apere neabatut.

Se pare insa ca ele,iesite la lumina in anii ’90 au fost imediat posedate de spiritul iesit din starvul comunismului ateu care,in lipsa unei gazde mai potrivite, s-a intrupat si el pe unde a fost lasat sa intre.Acum,prin gura acestora,el vrea sa ne infecteze cu aceleasi idei, fapt care ne face, cumva, sa parafrazam un celebru proverb romanesc cu observatia ca “spiritul marxist-leninist isi schimba forma istorica,dar ideologia,ba.”

In acest sens libertatea de constiinta este conceptul mereu invocat drept motiv pentru a inlatura Religia din curriculum.Dar, s-ar putea ca tocmai libertatea de constiinta,concept folosit aici nesincer,perfid si disimulativ sa impuna,daca e inteleasa la propriu,nu indepartarea,ci garantarea prezentei Religiei in scoala.

Si asta pentru ca libertatea de constiinta a elevului este protejata numai daca,pe langa modelul evolutionist intalnit in curriculum se va gasi in continuare si cel creationist.Prezenta obligatorie a ambelor paradigme confera intr-adevar spatiu vast de miscare pentru libertatea de constiinta a elevilor din liceu.Ipoteza evolutionista, si pe de alta parte, credinta crestina in Dumnezeu-Creatorul confera mintii umane variante de alegere, in care fiecare elev,uzand de libertatea sa,isi poate integra constiinta.

Ce se intampla insa cand Ministerul Libertatii de Constiinta suprima una dintre variante, argumentand, in cel mai pur spirit Orwellian, acest abuz?

Ce se intampla cand una dintre aceste doua variante primeste statut optional in favoarea celeilalte,care ar ramane obligatorie?

Se pierde vadit un sens de miscare al libertatii ,pe care Ministerul afirma ipocrit ca tocmai prin asta o cultiva.Libertatea de gandire insasi primeste in curriculum statut optional!

Societatile Civile si Ministerul Libertatii de Constiinta ar vrea ca pe banii unei majoritati in proportie de 85% de locuitori crestini-ortodocsi ai acestei tari, sa intretina in miscare un sistem de invatamant in care doar viziunea evolutiei sa ramana singura explicatie a lumii si a existentei.

Greu se putea deghiza un atentat mai perfid la libertatea de constiinta!

Cand nu te mai poti intoarce

Am vrea cu totii sa-L simtim pe Dumnezeu prezent in fiecare zi in noi insine, dar... din varii motive astazi acest fapt nu se mai intampla. Poate e de vina volumul imens de detalii cotidiene in care ne incurcam, sau stressul, sau multitudinea de treburi ce asteapta pe agenda, grija zilei de maine sau toate la un loc.

Suntem, mai mult sau mai putin copii ai veacului acestuia si greu putem sa-i mai eludam drepturile asupra noastra castigate cu diplomatie, pas cu pas - "step by step".

S-ar putea insa sa vina vremuri in ale caror curgere nimeni sa nu se mai poata ascunde de a lua o decizie ferma si definitiva: suntem pentru Hristos sau suntem impotriva Lui. E cazul timpului dinaintea celei de-a doua Lui Venire, cand oamenii vor fi obligati la una din doua. Alegand pe Hristos, fara putinta de intoarcere, vor supravietui pe te-miri-unde, punandu-si toata nadejdea clipei urmatoare in mana lui Dumnezeu.

Chiar de acum vedem ca din ce in ce mai des nu ne mai putem eschiva in noi insine de la a alege definitiv intre a fi crestin traitor sau cetatean al lumii de aici. O vedem in relatiile cu ceilalti sau in noi insine, de cate ori ne dam mana si ne privim in ochi, de cate ori realizam ca am fost inselati, de cate ori cadem si ne ridicam. O vedem in marile aglomeratii de oameni care forfotesc neincetat mergand cine-stie-unde, fara directie, o vedem in neputinta noastra, cea-de toate-zilele, care ne-a devenit paine.

Dar unde e Dumnezeu?

Il gasim cand avem curajul nebun sa ne aruncam fara plasa de siguranta, cu nadejdea ca El ne va prinde. De acolo de unde numai El ne mai poate ridica. Astazi suntem nevoiti sa-L cautam cu disperare, sa-L induplecam cazand la El ca la ultima nadejde. Atunci, intr-adevar, L-am gasit.

Incepem sa traim, cred, timpurile despre care s-a spus ca in ele, cine va cauta sa-si scape sufletul il va pierde. Din ce in ce mai evident, trebuie sa ne hotaram. Trebuie sa luam importante decizii de viata care ne vor schimba definitiv, caci caldicel nu se mai poate.

Vom avea puterea aceasta oare? Vom putea sa ne desfiintam sinele doar pentru nadejdea in care credem? Oricat ar fi de greu nebunia crucii ne asteapta sau daca n-avem acest curaj, moartea a doua.

Dumnezeu e acolo de unde nu te mai poti intoarce.

Prefacerea Sfintelor Daruri

Una dintre tainele Sfintei noastre Biserici este si aceea a prefacerii painii si vinului in Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Spunem inca de la inceput ca, fiind o taina, nu putem avea pretentia de a intelege pana la capat modul cum se petrece, dar am putea insista putin asupra motivului pentru care se petrece, parcurgand mai ales randurile dedicate acestui subiect de Parintele Dumitru Staniloae, in a sa Teologie dogmatica Ortodoxa.

Mai intai de toate trebuie sa constientizam ca, in sens patristic, materia in general este plasticizarea ratiunilor celor create care isi are izvorul in Dumnezeu-Cuvantul, Logosul, adica in Iisus Hristos. Astfel fiecare lucru cu tot ceea ce il compune pana la nivelul cel mai adanc este o plasticizare particulara a unei ratiuni anume, care exista impreuna cu toate celelalte ratiuni specifice in Hristos. Aproape ca in sens platonician am spune ca un lucru este ideea originara plasticizata, materializata. Toate ratiunile, si deci si lucrurile, se intalnesc, isi gasesc ratiunea lor unitara in Dumnezeu-Fiul, Ratiunea de a fi a tuturor ratiunilor celor create. Dintre acestea luam in considerare painea si vinul pe de o parte, si trupul si sangele pe de alta parte.

Ratiunea painii si a vinului este de a se preface, prin asimilatie fiziologica, naturala, in trup. Ele, ca alimente specifice nu au o ratiune in sine, (ca nici celelalte lucruri), ci exista pentru a intretine viata biologica a trupului nostru. Putem spune deci ca ratiunea de a hrani viata trupului nostru, existenta in Dumnezeu-Cuvantul, devine plasticizata in principal in paine si vin, fiindca ele sunt alimentele de cea mai mare similitudine cu trupul si sangele nostru. Insa in Hristos, ratiunea painii si vinului sta alaturi de ratiunea trupului care este de a fi parte integranta a omului. Asadar exista in temeiul acestei uniri a celor doua ratiuni in Dumnezeu posibilitatea ca prima sa se transforme in a doua, altfel decat pe baza asimilatiei naturale, fiziologice, daca astfel vrea Dumnezeu. Aflandu-se in Hristos, Ratiunea unitara a tuturor, painea si vinul nu exista ca ratiuni in sine, cum le percepem noi, ci ca ratiuni de devenire in trup si sange, astfel ca ele printr-un act de vointa al lui Dumnezeu isi pot pierde baza lor de existenta, devenind ratiuni ale trupului si sangelui.

De aceea Hristos, in Euharistie, prin puterea Duhului Sau poate preface painea si vinul in Trupul si Sangele Sau direct, fara procesul de asimilatie naturala. Ele raman cu chipul painii si a vinului pentru neputinta noastra, dar chiar si acest chip perceput de noi nu mai este paine si vin caci le-a fost schimbata ratiunea de catre Duhul Sfant la epicleza, devenind Trupul si Sangele lui Hristos. Acest lucru se poate intampla pentru ca in general, ratiunea painii si a vinului este de a se preface in trup si sange.

Insa Hristos nu le preface pentru Trupul Sau ci pentru trupul si sufletul nostru, la rugaciunea preotului si a credinciosilor. Nici nu este un simplu trup si sange, ci fiind al lui Dumnezeu este pe deplin pnevmatizat, patruns de harul Sfantului Duh. Acest lucru face ca Trupul si Sangele Domnului sa fie datator de viata, duhovniceasca mai ales, sau de innoire a ei. Cum viata noastra duhovniceasca trebuie innoita si intretinuta permanent, Euharistia trebuie repetata permanent, adica prefacrea painii si a vinului trebuie savarsita mereu, pentru ca din Hristos, din Trupul Lui, Care se afla in stare permanenta de jertfa in fata Tatalui, sa se reverse continuu in noi harul mantuitor prin Sfanta Euharistie.

Sa nu intelegem filozofic puterea Sfintelor Taine

Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, fiind inviat, are chip material dar nu mai apartine de lumea aceasta cazuta, ci este arvuna invierii pentru noi toti. Chiar si chipul sau vazut, sensibil, nu mai este o ratiune plasticizata a unui trup pamantesc, ci este o ratiune plasticizata a Trupului si Sangelui lui Hristos, chiar daca noi, din pricina neputintei noastre duhovnicesti nu o sesizam in mod sensibil.

Desi preotul trebuie sa fie cu bagare de seama pentru a nu comite intentionat un sacrilegiu, totusi nu putem spune ca se schimba prin amestecarea unei substante din lumea aceasta, ceea ce apartine deja in mod real din lumea spiritualizata care va sa fie, ce e de o putere infinit superioara. Cele doua pot interfera, asa cum Sfantul Trup si Sange interfereaza cu trupul nostru dar, asa cum Sfantul Trup ne schimba pe noi si nu invers, prin puterea lui, la fel sa intampla si in Sfantul Potir. Deci firea pnevmatizata a Sfantului Trup ramane, fiind dumnezeiasca, chiar daca se adauga din gresala ceva material. E adevarat ca intreg continutul din Sfantul Potir poate sa se amestece dar firile ceolr care se amesteca ori raman fiecare neschimbate, ori in cel mai bun caz, se poate uneori sfinti ceea ce s-a adaugat in Sfantul Potir.

Dar sa nu vedem totul substantialist, ca in filosofie. E adevarat ca prin firea sa Sfantul Trup nu se mai poate preschimba iarasi in ceva lumesc, insa,mai presus de natura lui hotaraste vointa lui Dumnezeu, Care vrea acestea si care e adevaratul motiv pentru care Sfintele nu se altereaza, mai mult decat datorita naturii lor. Nu subordonam vointa lui Dumnezeu naturii Sfintelor Taine ci invers, ca sa nu intelegem substantialist, filosofic motivul indestructibilitatii lor ci ortodox, adica punand Persoana si voia libera a lui Dumnezeu deasupra substantelor.

Deasemena, ca nu te poti imbolnavi folosind o unica lingurita, decurge din dumnezeirea Sfantului Trup si Sange, prezent in lingurita care covarseste eventualii microbi, insa pe care tot Dumnezeu ii mentine in existenta. De aceea El, fiind PERSOANA, isi manifesta voia Sa astfel incat nimeni sa nu se imbolnaveasca la impartasire cu Trupul Sau.Trebuia sa intelegem ca El mentine in existenta si firea Sfintelor Taine dar si eventualii microbii si El hotareste potrivit cu voia Sa libera, ce vrea, nicidecum nu asista fara sa intervina la interactiunea dintre acestea. Caci daca am intelege in sens absolut substantialist puterea lor, nu am putea explica de ce Sfantul Trup pentru unii este pricina de inviere iar pentru altii de osanda. Se vede aici ca dincolo de natura lor, voia libera a lui Dumnezeu actioneaza diferit in functie de diferitele cazuri. Deci sa nu ne speriem, incercand sa-L aparam pe Dumnezeu de ceva mentinut tot de El in fiinta.Sa nu cream mai degraba sminteala, incercand sa ne aparam de ceva de care ne apara Dumnezeu de fapt.

Ne merge numele ca traim

Vrem sa ne mantuim. Insa, de multe ori, nu intelegem ce presupune, iar ceea ce intelegem ca ar trebui sa facem, de multe ori amanam din lipsa de dispozitie, sau rareori indeplinim cu jumatati de masura.

Ne-am nascut intr-o lume care ne sopteste de mici ca fericirea e aici, ca depinde numai de noi, ca trebuie sa ne asiguram, pentru a fi fericiti. Adesea si parintii nostri ne-au spus-o, la randul lor, fiind tributari aceluiasi duh. Nu e de mirare ca, fara sa vedem, lucram inconstient si tenace la a ne cladi propriul paradis.

Mergand la biserica vrem sa simtim raiul acum, cantam plini de sentimentalism, cu placere poate, fragmente din randuiala slujbelor la care participam, impreuna cu putinii altii care mai fac la fel. Acest fapt il numim comuniune, plecam multumiti sufleteste acasa. Pana ajungem acolo invatam cu solicitudine pe altii ce sa faca sau ce este mantuirea, abia retinandu-ne, cu gandul la smerenie, sa nu ne inaltam sufleteste si cu acestea. Cand dam sfaturi citam adesea corect, rotunjim cuvintele, dam de inteles ca am trecut prin multe, cu greu am ajuns unde suntem, dar stam bine. Traim un succes.

Nu observam ca noi nu am plans, ca n-am fost disperati dupa mila lui Dumnezeu, ca nu ne-am sfasiat hainele, ca n-am strigat niciodata din tot sufletul la El, ba chiar ne planuim viata tocmai ca sa le evitam.

Cateodata insa, acest mic univers, paradisul acesta la care urzim in taina si in care ne place sa credem ca suntem, se clatina. Deodata suntem dezorientati. Nu mai stim nimic, nu mai credem nimic, iar sfaturile celuilalt care ne vorbeste dupa cum ieri o faceam si noi lui, ne deprima. Orbecaim asadar singuri intr-un intuneric din care nu mai putem iesi usor, si numai atunci cand singur s-a ridicat. Pana atunci nu mai privim in ochi pe nimeni, incercam din rasputeri sa ne ascundem rusinea si jena, mintim profund, si mai ales pe noi, desi o stim dureros de bine. Ne rugam sa treaca de la noi paharul, fara sa ne dea prin cap sa ne intrebam si de ce ni s-a dat. Stim ca Dumnezeu vrea sa ne incerce credinta, asa ca ar fi bine sa-I cerem sa ne dea inapoi paradisul pierdut de productie proprie, care e tesut in profunzime si in lungime din cel mai adanc absurd.

Dumnezeu ne intinde paharul sa-l bem, dar noi Ii dam mereu peste mana. E vorba de paharul suferintelor pe care trebuie sa-l bem pana la drojdie, dar pe care noi il speram doar o figura de stil. E iadul in care Dumnezeu cel putin odata in viata inevitabil ne aduce, e chinul pe care trebuie sa-l purtam, caci ne-am botezat in numele mortii lui Hristos, care s-a petrecut pe Cruce. In loc de paradis, avem suferinta, caci trebuie sa ajungem macar odata la disperare si de acolo sa strigam la El. Macar odata sa ne simtim parasiti, si dupa ce am pierdut chiar si ultima putere, atunci sa strigam. Dupa ce ne-am rugat, iarasi fara raspuns, atunci sa suspinam din inima "faca-se voia Ta". Altfel suntem morti, dar ne merge numele ca traim.

Ideile nu ne vindeca firea

Ce se intampla cu noi? De ce ne e greu sa traim firesc? De ce ne stanjeneste sa ne uitam in ochii celuilalt cu dragoste? Intr-adevar, poate cate odata o facem, dar si atunci, de obicei, ne uitam cu o dragoste amestecata cu mila, iar mila noua ne presupune de multe ori superioritate.

Adesea, noua ne e mila pentru ca asa scrie in volumul n din filocalie... ne fortam sa iubim, de aceea nu ne iese aproape niciodata autentic. Da, ne lipseste sinceritatea. Si curajul. Curajul de a sta de fata cu ceea ce ne repugna cel mai tare, cu noi insine. Intuim cum suntem, dar nu avem curajul sa ne analizam in detaliu, ne temem ca ne-am prabusi. Preferam sa ne dam noua insine de inteles, dar niciodata nu intram in noi, fiindca banuim cu groaza ce se gaseste acolo. Si credem ca e de ajuns, oricum, stim ca altii nici macar atat nu sunt in stare sa faca.

Ah! Daca am avea acest curaj! Daca am rezista la toata scarba si groaza pe care o simtim de-abia in parte cand incercam cat de putin sa ne scufundam in propriul nostru abis! Ce sinceri am putea fi cu noi, apoi! Cata odihna am capata cand nu ne-am mai minti atat de des! Cu cata dragoste ne-am putea uita in ochii celuilalt! Cat de frumos l-am decoperi ca este!

Cu cat cobor mai adanc in mine, cu atat trebuie sa am mai mult curaj, caci cu atat mai mult descopar moartea si putreziciunea in care ma aflu. Sunt din ce in ce mai siderat de ce vad, simt ca nu mai am nicio nadejde, fiinca eu, din nestiinta, imi puneam nadejdea in mine.

Si atunci cu atat mai mult il vad mai frumos pe celalalt,si incep sa incerc sa-l iubesc cu adevarat! Atunci incerc sa-l slujesc, sa-l odihnesc, nu-i mai pretind eu lui in schimb toate acestea.

Dar de multe ori insa ne cunoastem pe noi nu neaparat in solitudine, ci si in mijlocul celorlalti. Uneori ei ne spun cine suntem cu adevarat, poate din aceeasi rautate ca a noastra, ba chiar ne si ocarasc. Ce bine ar fi daca le-am primi pe toate ca din mana lui Dumnezeu!

Daca intru in interiorul meu, in stricaciunea mea, desconsiderarea semenilor o vad ca o confirmare. Si ca un semn de la Dumnezeu, dar numai sa am curajul de a ma uita in mine. Atunci le dau dreptate, si rautatea cu care mi-au spus-o, o trec cu vederea, caci ma ajuta sa ma vad macar in parte cum sunt in realitate, chiar daca ma doare.

Dar noi traim ca si cum toate vorbele acestea ar tine loc de realitatea in sine. Pentru noi, ideile despre suferinta si curaj ne sunt de ajuns. Daca le gandim, daca le formulam, ne simtim ca si vindecati. Dar ideile nu vindeca firea. Nici vorba, nici a le scrie, nici a da sfaturi altora.

Stim ca vindeca Dumnezeu daca ne rugam din adanc, stim ca vindeca harul Lui, impartasit prin Sfintele Taine, stim ca pana la urma trebuie sa ne aruncam in bratele Lui defintiv. Altfel vom traim la nesfarst paralel cu realitatea, chiar convinsi ca aducem slava lui Dumnezeu.